Pentru prima oară în viaţa mea, vara aceasta, am văzut Lacul Roşu şi Cheile Bicazului. Deşi de multe ori (cam odată pe an - de obicei vara) am trecut prin vecinătăţile acestui ţinut, niciodată nu am avut ca scop vizitarea lui. Şi ca să "recuperăm", ca să zic aşa, timpul pierdut, vacanţa aceasta l-am văzut de două ori. Bine...de fapt motivul pentru a doua vizită a fost o altă persoană căreia am ţinut să-i arătăm locurile acestea. E o zonă parcă ireală...mai ales printre chei. Este interesant să mergi cu maşina printre stânci, care sunt doar la o aruncătură de băţ de geamul prin care le priveşti. Sunt zone în care pietrele sunt atât de apropiate încât nu au loc două maşini - şi acolo se merge pe o singură bandă. Sunt locuri în care stâncile sunt atât de joase, încât un camion nu ar avea loc. Dacă mergeţi acolo - şi probabil o veţi face vara viitoare pentru că vremea este capricioasă acum - să nu cumva să nu vă opriţi pe marginea drumului (sunt locuri speciale în care se poate opri) să admiraţi în voie această minune a naturii. Atunci veţi constata că, în comparaţie cu uriaşele edificii ale naturii, voi nu sunteţi decât o..."pietricică". Cheile Bicazului nu se întind chiar pe o distanţă mare - 13 km dacă îmi amintesc bine - şi o să fiţi atât de prinşi de peisaj încât nici nu o să realizaţi cum s-au terminat aşa de repede.
Lacul Roşu se află însă - mergând dinspre Bucureşti spre Piatra Neamţ - înaintea cheilor. Deci, mai înâi, treceţi pe acolo (aşa e drumul; nu aveţi de ales - dar aveţi doar de câştigat). Este un lac de baraj natural. Este interesant prin faptul că în el se văd trunchiuri de copaci. Se pare că, în anul 1837, drumul a fost blocat de o alunecare de teren şi, ca urmare, în zonă s-a acumulat apă, rămând în ea acele trunchiuri de brazi. Numele lacului provine de la gresia rosie tertiara, usor dezagreagabila transportata de Paraul Rosu, care a vopsit in rosu imprejurmile pana la lac. Aceasta este explicaţia ştiinţifică şi, probabil, cea adevărată. În popor se păstrează şi o legendă despre originea acestui loc: "Odata, traia in Lazarea o fata de o frumusete rar intalnita, care se numea Estera. S-a dus odata la targ, la Gheorgheni. A intalnit acolo un flacau voinic care se lua la tranta si cu ursul. Cum s-au vazut, s-au si indragostit. Flacaul a rugat fata sa-i fie mireasa. Dr cununia nu s-a putut face, caci flacaul a fost luat in armata. Fata il astepta, tot il astepta. Pe-nserate se ducea cu ulciorul la izvor, statea ore in sir, in nadejdea ca se va intoarce alesul inimii sale. Canta asa de trist, incat auzind-o se induiosau si muntii.
Era intr-o duminica dupa-amiaza, cand trecand pe acolo, a fost vazuta de un talhar, care reprezindu-se la ea, a ridicat-o in sa, zburand ca vantul spre Suhardul Mic, intre stancile cu o mie de fete, unde locuia. I-a promis fetei si aur, si argint, numai sa-l indrageasca, dar fetei nu-i trebuia nimic. Talharul isi pierdu rabdarea si vroia s-o ia in casatorie cu sila. Estera a strigat catre munci, implorandu-le ajutor. Stancile cuprinse de strigatele indurerate au raspuns cu tunete. S-a pornit o ploaie torentiala, maturand tot ce intalnea in cale.
Acolo au ramas, sub faramaturile stancilor fata si talharul. Si apoi s-au adunat acolo apele muntilor, formand Lacul Rosu (Ucigasul)".
